CEDO: Cornelia Popa împotriva României

În MO 13/2012 din 6 ianuarie 2012 a fost publicată Hotărârea CEDO din 29 martie 2011, definitivă la 29 iunie 2011, în cauza Cornelia Popa împotriva României prin care Instanţa Europeană a condamnat Statul român pentru încălcarea art. 10 din Convenţie (dreptul la liberă exprimare) la plata unor despăgubiri peste 11.000 euro.

Reclamanta Cornelia Popa s-a născut în 1976 şi locuieşte în Constanţa. În cadrul unui litigiu de dreptul muncii privind concedierea unei angajate de către o societate comercială, la 25 ianuarie 2001, Judecătoria Constanţa a pronunţat o hotărâre favorabilă angajatei. Completul de judecată al respectivei instanţe îl includea pe judecătorul C.C. Litigiul s-a încheiat prin Hotărârea din 31 august 2001, Tribunalul Constanţa reformând integral hotărârea judecătoriei şi respingând in mod definitiv recursul angajatei.

Reclamanta, ziarist la cotidianul „Independentul”, a asistat la proces. În decursul desfăşurării procesului şi înainte de pronunţarea hotărârii Tribunalului Constanţa, aceasta a luat cunoştinţă de un comunicat de presă publicat la 2 aprilie 2001 de Curtea de Apel Constanţa şi Tribunalul Constanţa cu privire la, printre altele, cercetarea disciplinară la adresa judecătorului C.C. Comunicatul prevedea următoarele în părţile relevante: În urma unei cercetări disciplinare având ca obiect activitatea judecătorului C.C. şi [...] din cadrul Judecătoriei Constanţa (...) concluziile au fost trimise Inspecţiei Judiciare din cadrul Ministerului Justiţiei în vederea continuării cercetării respective conform legii [...]”.

La 28 mai 2001, reclamanta a publicat un articol împreună cu o fotografie a judecătorului C.C. în cotidianul „Independentul”. Articolul avea următorul text: „Judecătorul C.C. recidivează cu sentinţe stupefiante: D.S. care asigura gestiunea în cadrul societăţii C. SA ar trebui să plătească contravaloarea a 16 tone de motorină lipsă, adică aproximativ 47 milioane de lei acum 4 ani. Chiar dacă setul de probe examinate erau favorabile societăţii SA, judecătorul C.C. a pronunţat o hotărâre aberantă: C.C. obligă societatea C. să reintegreze angajatul şi să îi plătească despăgubiri substanţiale. Magistratul C.C., cunoscută graţie deciziilor surprinzătoare a atras atenţia Consiliului Superior al Magistraturii. În 1997, Judecătoria Constanţa a fost sesizată de SC C. SA cu un litigiu de muncă formulat împotriva D.S. Aceasta din urmă a fost angajată ca gestionar în cadrul benzinăriei. La 14 mai 1997, preşedintele-director general al societăţii, după ce a dispus un inventar asupra mărfurilor din gestiunea D.S. a constatat o lipsă de 16 tone de motorină, în valoare de aproximativ 47 milioane de lei. Considerând că este vorba despre o gravă nerespectare a atribuţiilor profesionale, direcţia societăţii a decis concedierea lui D.S. Aşa cum reiese din afirmaţiile părţilor la litigiu, precum şi din examinarea probelor, instanţa a hotărât că, în speţă, cererea privind prejudiciul material s-a aflat la originea concedierii. Lipsa mărfii a fost constatată în perioada în care D.S. asigura gestiunea, anterior acestei perioade nemaifăcându-se nicio constatare de acest tip. Conform rezultatelor expertizei contabile, prejudiciul s-ar fi produs în perioada 30 aprilie - 14 mai 1997, experţii considerând totuşi că era prea mare cantitatea de motorină lipsă în raport cu eventualele posibilităţi de sustragere. După audiere, D.S. a recunoscut că nu a raportat în mod real stocurile zilnice de carburanţi. S-a dovedit că, la 8 mai, D.S. a solicitat un împrumut de carburanţi din partea societăţii pentru a acoperi cantitatea de carburant lipsă. Lipsa de carburant evidenţiată în gestiunea societăţii a fost recunoscută de D.S. în timpul cercetării administrative, care a indicat totuşi că. pentru a acoperi pierderea, aceasta trebuia să îşi vândă apartamentul. Apartamentul a fost vândut, însă prejudiciul cauzat societăţii nu a fost acoperit. Deşi existau probe concludente care atestau culpabilitatea lui D.S. pentru lipsa celor 16 tone de motorină, în valoare de aproximativ 47 milioane de lei, judecătorul C.C. a hotărât. în mod stupefiant, că decizia de concediere era ilegală şi a anulat-o. Şi, pentru ca stupefacţia să fie la culme. C.C. a obligat conducerea societăţii C. SA să o reintegreze pe D.S. în funcţia avută şi să îi plătească despăgubiri pentru perioada în care aceasta nu şi-a încasat salariul. Acelaşi judecător i-a dispus lui H.O., preşedintele-director general al societăţii C. SA. să îi plătească lui D.S. drepturile salariale pentru perioada care s-a scurs între data concedierii şi reintegrarea efectivă în postul său”.

La 11 iunie 2001 judecătorul C.C. a depus plângere penală pentru calomnie împotriva reclamantei şi a cotidianului. Aceasta susţinea că titlul articolului în litigiu, precum şi publicarea fotografiei sale aduceau atingere dreptului la respectarea reputaţiei sale în calitate de magistrat. În opinia sa, faptul că reclamanta a prezentat într-un mod tendenţios faptele procedurii, făcând referire la capacităţile profesionale ale judecătorului C.C., la subiectiva interpretare şi apreciere a probelor de către aceasta, a expus-o dispreţului public, afectându-i astfel demnitatea. C.C. s-a constituit parte civilă pentru o sumă de 100.000.000 lei, aproximativ 3.850 euro.

La termenul din 8 ianuarie 2002, ziarul, în calitate de parte responsabilă civilmente, a solicitat Judecătoriei Constanţa să depună la dosarul cauzei comunicatul de presă din 2 aprilie 2001 al Curţii de Apel Constanţa. Instanţa a respins proba respectivă ca irelevantă, neconcludentă şi inutilă.

Prin Hotărârea din 10 septembrie 2003, Judecătoria Constanţa a condamnat reclamanta la plata unei amenzi penale de 6.000.000 lei, aproximativ 200 euro pentru calomnie. Totodată, instanţa a condamnat reclamanta în solidar cu ziarul la plata unei despăgubiri de 100.000.000 lei, aproximativ 3.850 euro pentru prejudiciul moral suportat de partea civilă. În fine, reclamanta şi ziarul au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 12 euro. Instanţa a hotărât că articolul în cauză depăşise limitele obligaţiilor de informare într-o societate democratică, transmiţând un mesaj precis, respectiv reproşuri la adresa judecătorului C.C. cu privire la nerespectarea legii şi a obligaţiilor profesionale. Potrivit instanţei Judecătoriei Constanţa, articolul în cauză constituia o atingere nu numai la adresa magistraţilor, ci şi a încrederii cetăţenilor în justiţie.

Reclamanta a introdus recurs împotriva hotărârii, susţinând, între altele, că afirmaţiile făcute la publicarea articolului au fost confirmate la 31 august 2001 prin Hotărârea Tribunalului Constanţa, care modifica integral hotărârea judecătoriei. În faţa Tribunalului Constanţa reclamanta a afirmat că publicarea articolului său avea ca obiectiv apărarea bunei funcţionări a justiţiei, prin denunţarea faptelor care aduceau atingere normelor deontologiei profesionale şi a deciziilor judecătoreşti bizare. Reclamanta s-a plâns de refuzul judecătoriei de a-i permite să facă proba verităţii afirmaţiilor sale şi a invocat respingerea de către instanţă a probei constând în comunicatul de presă care ridică îndoieli cu privire la obligaţiile profesionale ale judecătorului C.C. Reclamanta denunţa condamnarea sa pe motivul atingerii „reputaţiei magistraţilor” în general, fără ca judecătoria să fi examinat temeinicia afirmaţiilor ei.

Prin încheierea din 17 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţie, sesizată cu o cerere formulată de partea responsabilă civilmente, a decis strămutarea cauzei în faţa unei alte instanţe de acelaşi grad, respectiv Tribunalul Galaţi. Prin Hotărârea din 28 octombrie 2002, Tribunalul Galaţi a admis parţial recursul reclamantei şi a modificat hotărârea judecătoriei, reducând valoarea despăgubirii acordate cu titlu de prejudiciu moral la 60.000.000 lei, aproximativ 1.920 euro. Instanţa a menţinut restul dispoziţiilor hotărârii. Instanţa a hotărât că reclamanta adusese o gravă atingere dreptului la respectarea reputaţiei judecătorului C.C.. mai ales în virtutea statutului său de magistrat. Considerând ca reclamanta recunoscuse şi regretase situaţia în cauză şi ţinând seama de resursele materiale limitate de care aceasta dispunea, instanţa a decis că se impunea o reducere a despăgubirii acordate pentru prejudiciul moral.

Aşa cum reiese din copia unei scrisori din 16 mai 2003 trimise de Judecătoria Constanţa Poliţiei Municipiului Constanţa, amenda penală de 6.000.000 lei a făcut obiectul unei graţieri prezidenţiale.

Reclamanta susţine că faptul că a fost condamnată penal şi civil, prin Hotărârea din 28 octombrie 2002 a Tribunalului Galaţi, a adus atingere dreptului sau la libertatea de exprimare garantat de art. 10 din Convenţie. Aceasta consideră că articolul în litigiu se baza pe informaţii factuale corecte şi necontestate şi că exprima opinia sa privind lipsa de imparţialitate a judecătorului C.C. în opinia sa. Termenul cel mai dur folosit în articol era „stupefiant”, expresie utilizată pentru a caracteriza hotărârea judecătorească pronunţată în cauza privind conflictul de muncă, obiectul articolului său de presă. Reclamanta afirmă că a prezentat cauza în mod corect, fără nicio intenţie calomnioasă, exclusiv în scopul de a informa publicul despre o problemă de ordin general, respectiv funcţionarea justiţiei. Pe lângă motivarea discutabilă a deciziilor interne, reclamanta susţine că la redactarea articolului s-a bazat pe existenţa comunicatului de presă al Curţii de Apel Constanţa, care menţiona o cercetare disciplinară având ca obiect activitatea profesională a judecătorului C.C.

Reclamanta consideră că sancţiunea şi înscrierea condamnării penale în cazierul judiciar erau disproporţionate în raport cu faptele imputate. În fine, reclamanta susţine că graţierea prezidenţială a avut caracter condiţionat, întrucât, conform dreptului intern, timp de 3 ani de la pronunţarea Hotărârii din 28 octombrie 2002, măsura putea fi revocată.

Curtea consideră că pronunţarea condamnării în litigiu se analizează ca o ingerinţă în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare de către reclamantă. O asemenea ingerinţă încalcă art. 10 din Convenţie, cu excepţia cazului în care este prevăzută de lege, urmăreşte unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevăzute la art. 10 § 2 şi este „necesară într-o societate democratică”, pentru îndeplinirea acestora.

Curtea observă pentru început că părţile nu contestă faptul că respectiva condamnare a reclamantei era prevăzută de lege, în speţă de dispoziţiile relevante din Codul penal şi Codul civil, şi că urmărea un scop legitim, respectiv protecţia reputaţiei altei persoane, în sensul art. 10 §2 din Convenţie.

Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale evoluţiei sale şi ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10 §2. aceasta este valabilă nu numai pentru „informaţiile” sau „ideile” acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care lovesc, şochează sau neliniştesc: aceasta este dorinţa pluralismului, toleranţei şi mentalităţii deschise, fără de care nu există „societate democratică”. în forma consacrată la art. 10, aceasta este însoţită de excepţii care necesită totuşi o interpretare strictă, iar necesitatea de a o restrânge trebuie să fie stabilită în mod convingător.

În sensul art. 10 § 2 adjectivul „necesar” implică o „nevoie socială imperioasă”. Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a hotărî cu privire la existenţa unei asemenea nevoi, însă aceasta este dublată de un control european asupra atât a legislaţiei, cât şi a deciziilor prin care este aplicată, chiar şi atunci când sunt emise de o jurisdicţie independentă. Prin urmare. Curtea are competenta de a se pronunţa în ultimă instanţă cu privire la aspectul dacă o restricţie este compatibilă cu libertatea de exprimare protejată de art. 10.

Curtea a subliniat în numeroase rânduri rolul esenţial pe care îl joacă presa într-o societate democratică: deşi presa nu trebuie să depăşească anumite limite, privind în special protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora, cu toate acestea îi revine sarcina de a comunica, cu respectarea obligaţiilor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei despre toate problemele de interes general, inclusiv cele care se referă la funcţionarea puterii judecătoreşti. Desigur, acţiunea instanţelor, care sunt garante ale justiţiei şi care au o misiune fundamentală într-un stat de drept, are nevoie de încrederea publicului. Astfel, este necesară protejarea acesteia împotriva atacurilor lipsite de temei, mai ales urmare a calităţii de magistrat a victimei. Referitor la magistraţi, Curtea reaminteşte că, deşi nu este adevărat că aceştia se expun în mod conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor lor precum oamenii politici şi că ar trebui trataţi prin urmare la egalitate cu aceştia din urmă atunci când este vorba despre critici la adresa comportamentului lor, nu este mai puţin adevărat că limitele criticii admisibile sunt mai mari pentru funcţionari atunci când îşi exercită atribuţiile oficiale, precum în speţă, decât în cazul persoanelor fizice. Astfel, persoana în cauză, aparţinând „instituţiilor fundamentale ale statului”, putea face, în această calitate, obiectul unor critici personale în limite „acceptabile”, nu numai în mod teoretic şi general.

Curtea observă că analiza articolului în litigiu făcută de cele două instanţe se axează pe afirmaţii considerate calomnioase, fără ca acestea să fie totuşi repuse în contextul lor în cadrul raţionamentului. În absenţa unei analize critice şi circumstanţiale a articolului în litigiu, această metodă nu permite identificarea cu suficientă certitudine a motivelor care au condus la sancţiunea penală. Pe de altă parte, respingerea de către Tribunalul Galaţi a beneficiului bunei-credinţe pentru reclamantă, pe motiv că victima era un magistrat, constituie o abordare prea formală a interpretării articolului în cauză. Simpla menţiune a „atingerii [...] încrederii cetăţenilor în justiţie” nu este suficientă pentru a fundamenta condamnarea reclamantei pentru calomnie.

[...]

PENTRU ACESTE MOTIVE

În unanimitate

CURTEA

1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 10 şi art. 6 § 1 cu privire la imposibilitatea reclamantei de a face proba verităţii şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

2. hotărăşte că a fost încălcat art. 10 din Convenţie;

3. hotărăşte că nu este necesar să examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie cu privire la imposibilitatea reclamantei de a face proba verităţii:

4. hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii. în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care urmează să fie convertite în moneda naţională a statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data plăţii:

(i) 7.000 euro plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral, sumă ce va fi plătită reclamantei;

(ii) 4.110 euro pentru cheltuielile de judecată efectuate pentru procedura din faţa Curţii, sumă ce se va plăti direct lui D.M.,. care a reprezentat-o pe reclamantă în calitate de avocat;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale;

5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.